Eseu înscris în competiția „Solidaritatea cetățenilor Uniunii Europene privind COVID-19”, Anda Sfechiș

          Solidaritatea cetățenilor Uniunii Europene privind Covid-19

Sfechiş Anda, ambasador-junior #epascnpr

Colegiul Naţional Petru Rareş, Beclean

Auzim cu toții în această perioadă fără precedent cât de dificil este să privim situația cu optimism și cu încredere. Încredere în ce concept? Cum putem să ne clădim certitudini din iluzii și speranțe deșarte? Nu avem, realistic vorbind, vreo siguranță că totul va reveni la normal, că vom fi, din nou, privilegiați să participăm la acțiuni care implică interacțiuni interumane. Dar, cu toate acestea, schimbarea poate exista și se poate concretiza prin solidaritate. Prin comuniunea de la distanță, prin grija reciprocă. Pare a fi un paradox, însă e mai mult decât atât. Solidaritatea și solitaritatea sunt, în aceste vremuri, esențiale – și, mai mult, coexistă.

Personal, am fost dintotdeauna o persoană care preferă timpul petrecut cu mine însămi, liniștea interioară care se înfiripă în clipele pe care mi le acord pentru a medita, a citi și a mă cunoaște mai mult, spiritual vorbind. Probabil în aceasta constă și profunzimea vieții, esența ei. Suntem mai mult decât un moment, mai mult decât o clipă de bucurie sau de disperare. Cu toate acestea, adesea reținem doar acele frânturi din experiențele care ne-au ajutat să evoluăm. Și am spune, probabil,  că acum nu mai e vorba de vreo evoluție, că ne aflăm la marginea unei prăpăstii, definiți de eșec și neșansă, că involuăm zilnic și că ne umplem de ciclicități nesfârșite. Poate pentru că acum, mulți dintre cei care suntem mai norocoși și nu am fost afectați direct de situație, suntem obligați să petrecem timp cu propria persoană, fapt care poate deveni înfiorător. Motivul este, aș tinde să cred, teama de autocunoaștere, teama de a ne a contopi cu eul nostru și de a-l descoperi mai bine, mai în esență. Este, aparent, extrem de ușor să legăm relații și sentimente cu ceilalți, să le oferim lor o parte din noi. Le arătăm fațete ale noastre, schițe neterminate pe care le mulăm după propriile lor personalități din frica de a nu fi apreciați așa cum suntem, de fapt, în speranța că așa nu vom mai suferi de singurătate. Acum, așadar, trăim clipe tragice pentru toate măștile noastre sociale, momente în care întâmpinăm imposibilitatea de a ne mai ascunde de noi. Singura soluție pertinentă pentru a nu da în disperare și anxietăți nedorite ar fi, continui să cred, să acceptăm ipoteza și să ne conformăm. Ce poate fi atât de rău în a ne cufunda în noi? Poate, psihic, ne-ar fi mai de ajutor să ne percepem pe noi înșine ca fiind o cu totul altă persoană, ca să simplificăm procesul. Să ne tratăm ca pe un necunoscut, ca pe un om care a apărut involuntar în viețile noastre și care nu mai vrea să plece.

Îi putem citi zilnic acestei entități necunoscute, pentru a-i oferi din informațiile noastre. Ne putem uita alături de ea la un film bun, la acel film pe care-l revezi, ori de câte ori ai ocazia, cu oamenii cei mai dragi din viața ta. O putem ajuta să să-și găsească stilul vestimentar, să se definească, fizic, într-un mod original și reprezentativ. Ne putem purta cu ea ca și cu un copil mic, în fașă, care începe să cunoască lumea prin prisma mâncării, una dintre cele mai frumoase părți ale vieții. Îi putem pune la discreție cele mai bune gustări și preparate. E mică, neînsemnată, trebuie să ne purtăm cu ea cum se cuvine. O putem duce în locul nostru preferat din fața casei sau a blocului, lângă acel copac bătrân sub care am trăit primele clipe cu cele mai dragi persoane, lângă acea grădină înflorită pe care mama ta o îngrijește zilnic, în speranța că va crește, cândva, o floare. Vei spune, totuși, că ea nu se compară cu cel mai bun prieten de care ți-e atât de dor sau cu amica ta din copilărie, așa că alegi să le ceri și lor părerea despre ea, vrei o confirmare a ceea ce crezi. Vă întâlniți cu toții într-o video-conferință, le-o descrii cu exactitate și le explici cât de mult aștepți să-i revezi și s-o poți înlocui. Dar, totuși, ții prea mult la ei pentru a lăsa posibilitatea răspândirii virusului să-i afecteze în vreun fel, sunt obiectele tale de preț la care nu poți renunța. Așadar, îți petreci timpul cu această nouă persoană apărută ca prin minune și, după aproape 2 luni de interacțiune zilnică, ajungi să o accepți, să o iubești chiar, să o consideri un salvator într-o perioadă dominată de supărări și tristeți. A devenit această nouă adicție a ta, entitatea alături de care cânți zilnic, alături de care scrii poeme când ești tristă și pictezi în fiecare seară plină de inspirație. Cu amicii tăi continui să vorbești zilnic la telefon, să te asiguri că sunt bine, sănătoși, și vă promiteți revederea cât de curând. Totuși, realizezi că solidaritatea înseamnă acum solitaritate, singurătate, comuniune cu această nouă persoană descoperită și te conformezi.

N-ai fi crezut, vreodată, că vei găsi atâta bucurie în lipsa interacțiunii excesive cu orice ființă umană, însă te-ai regăsit, ți-ai cunoscut eul și continui, zilnic, să-l concretizezi prin propriile-ți acțiuni. Pe oamenii cei mai dragi îi suni mereu și te asiguri că sunt sănătoși. Căci despre asta e lupta împotriva noului Coronavirus -  despre o grijă dincolo de palpabil și de concret, despre siguranță și iubire reală, bazată pe distanțare și regăsire. 

Eseu înscris în competiția „Solidaritatea cetățenilor Uniunii Europene privind COVID-19”, organizată de Centrul Europe Direct Bistrița: http://www.europedirectbistrita.ro/concurs-eseuri/